Copacul a fost întotdeauna un element central în viaţa mea. Printre amintirile mele cele mai dragi din copilărie sunt momentele în care stăteam în camera mea și mă uitam la copacul din faţa blocului, îmi plăcea să îi observ cu atenţie frunzele, crengile şi trunchiul, să urmăresc modificările prin care trece o dată cu trecerea anotimpurilor, îmi plăcea să vorbesc cu el despre ceea ce mă bucură sau mă întristează.
Locuiam la ultimul etaj, într-un bloc cu 4 etaje, pe o străduţă obişnuită dintr-un cartier obişnuit al Braşovului, iar acest copac era înalt exact cât blocul. Coroana lui aproape că intra în casă pe geamurile de la balcon în timpul verii, iar iarna, reuşeam să trag de crengi şi să scutur zăpăda în interior. Mi-aduc aminte că aveam momente când visam cu ochii deschişi că sunt ţinută în braţe de copac, că mă odihnesc pe coroana lui plină de frunze, aproape că m-aş fi lăsat să simt asta la propriu, dar apoi mă trezeam şi îmi dădeam seama că distanţa de la etajul 4 până la parter e un pic cam mare şi s-ar putea să nu fie chiar aşa de lină coborârea :)). Când mi se mai face dor de el, mai arunc o privire pe google maps să văd ce mai face, cum îi mai şade pleata de frunze.
Sunt foarte ataşată de mulţi copaci pe care i-am întâlnit de-a lungul timpului în anumite locuri. Iubesc să colecţionez poze cu ei din călătorii, să îi iau în braţe, să le simt energia. Când îmbrăţişez un copac mă simt ca şi cum aş fi acasă. Mă simt împământată. Şi simt cum circulă prin mine toată magia Universului. Ca un loc inundat de iubire, bunătate, înţelepciune, unde te simţi în siguranţă. Iniţial, toate aceste gânduri au fost pur intuitive. Apoi, am dat peste cartea „Viaţa secretă a copacilor” scrisă de Peter Wohlleben şi când am descoperit profunzimea copacilor dovedită ştiinţific, iubirea mea faţă de ei s-a amplificat şi mai mult.
Până la vârsta adolescenţei, am avut multe mutări dintr-o casă în altă datorate circumstanţelor financiare ale familiei mele la acel moment. Nu conştientizam pe-atunci că această lipsă de stabilitate avea să lase nişte răni în interior, însă sunt foarte mândră de copilul din mine pentru această resursă incredibilă pe care a identificat-o pentru a-şi oferi sentimentul de siguranţă de care avea nevoie. Indiferent unde ne-am fi mutat, era întotdeauna un Copac în apropiere care mă ajuta să mă simt „ca acasă”.
Dincolo de simbolurile şi metaforele numeroase pe care le întâlnim cu privire la Pădure şi Copaci în literatură, în religie, în cultură şi în viaţa de zi cu zi, este absolut impresionantă bogăţia pe care aceştia o exprimă pur şi simplu prin limbajul şi modul lor de viaţă. Studiile au demonstrat că există un limbaj pe care Copacii îl folosesc pentru a transmite informaţie complexă de la unul la altul folosind mirosul, gustul şi impulsuri electrice. Copacii sunt fiinţe sociale, au senzaţii, sentimente şi memorie! Ei trăiesc în sânul familiei, au grijă cu multă dragoste de puieţi şi îi hrănesc prin intermediul rădăcinilor, şi în acelaşi timp se îngrijesc de vecinii lor mai vârstnici sau bolnavi. Copacii împart hrana cu semenii lor şi chiar şi cu competitorii lor întrucât ei înţeleg avantajele de a face parte dintr-o comunitate. Un copac nu este o pădure, el nu poate stabiliza clima pe cont propriu. Însă împreună, copacii pot crea un ecosistem care să modereze manifestări extreme ale climei, se pot proteja de secetă, de furtuni sau de inundaţii, pot stoca apă împreuna şi pot genera o cantitate uriaşă de umiditate la nevoie.
Acest sistem de comunicare al copacilor mi se pare absolut fascinant. Rădăcinile unui copac se întind până departe, depăşind dublul diametrului coroanei. Ele se intersectează şi se întrepătrund astfel cu extremităţile subterane ale copacilor învecinaţi. În cazul copacilor singuratici transmiterea rapidă a informaţiilor se realizează prin intermediul reţelei de ciuperci – acestea acţionează precum fibrele optice de la internet. De-a lungul secolelor, o singură ciupercă se poate extinde pe mai mulţi kilometri pătraţi, reuşind să conecteze astfel păduri întregi. Semnalele trimise de la un copac la altul îi ajută să schimbe informaţii despre insecte, secete şi alte pericole. Oamenii de ştiinţă vorbesc de un „Wood-Wide-Web” care străbate pădurile noastre. În acest mediu protejat, copacii se pot dezvolta în voie timp de sute de ani. Un copac este la fel de puternic precum pădurea care îl înconjoară. Acelaşi lucru am putea spune şi despre noi oamenii, aşa-i?
În momentul în care eu şi partenerul meu, Ferdi, am început planificarea nunţii noastre în 2016, am ales din nou Copacul. Ce putea fi mai potrivit pentru a exprima această uniune, acest parteneriat ce avea să ne înalţe pe amândoi, şi în acelaşi timp, să transmitem recunoştinţă faţă de oamenii frumoşi din jurul nostru, fără de care „pădurea” noastră n-ar face faţă intemperiilor, fără de care n-am avea la fel de mult haz şi iubire în viaţa noastră.
Ca psiholog și psihoterapeut mă las din nou inspirată de acest simbol al Copacului. În acest context, eu privesc relația terapeutică ca pe o intersecție între ecosistemul terapeutului și ecosistemul clientului - rețeaua subterană de rădăcini interconectate transgenerațional cu toți copacii care formează pădurea sa de origine, resursele sale, nivelul său de conștientizare și reziliență. În această relație, clientul este expertul cu privire la propria viața, în timp ce terapeutul este ghidul empatic care creează un spațiu de siguranță, conținător, și însoțește clientul în călătoria sa de dezvoltare, de conectare cu Sinele Autentic, acela care se iubește profund, își dă voie să fie și să devină.
Astfel, s-a născut identitatea vizuală a Cabinetului Individual de Psihologie Larisa Anghel. Îi sunt foarte recunoscătoare Ioanei Dodan pentru faptul că m-a citit precum o carte deschisă și a reușit să dea formă și culoare viziunii mele.
Comments